Rezidența fiscală în Germania 2026: toate cele 7 căi

Situația la 24 octombrie 2026: pe baza Codului fiscal german (Abgabenordnung, §§ 8 și 9 AO), a Legii impozitului pe venit (EStG, §§ 1, 1a, 32a, 32b, 49 și 50), a Legii fiscale externe (AStG, § 2, și § 6 în forma în vigoare din 1 ianuarie 2022), a instrucțiunilor de aplicare ale Ministerului Federal de Finanțe la §§ 8 și 9 AO (AEAO), a jurisprudenței Curții Federale Fiscale (BFH), a Legii federale a evidenței populației, a Modelului de convenție OCDE, a convenției de evitare a dublei impuneri Germania-Cipru, a Codului fiscal român și a surselor oficiale ale celorlalte țări citate. Actualizăm ghidul când se schimbă legea sau practica.

Dacă întrebi zece prieteni când devii rezident fiscal într-o țară, nouă îți vor spune același număr: 183 de zile. Stai mai mult de jumătate de an, ești rezident. Stai mai puțin, nu ești. Regula încape pe un șervețel și, în multe țări, chiar este testul principal. Chiar și în România, cele 183 de zile sunt unul dintre criterii.

În Germania, însă, nu este așa. Dreptul fiscal german nu conține nicio regulă de 183 de zile pentru rezidență. În locul ei are o întreagă familie de criterii de legătură, fiecare cu logica lui, cu jurisprudența lui și cu capcanele lui. Majoritatea ghidurilor reduc totul la „locuință sau șase luni”. Nu e greșit, dar e incomplet, iar exact în zona incompletă se ard oamenii. În munca noastră cu clienții care pleacă din Germania numărăm șapte căi distincte prin care Germania te poate trata ca impozabil pe tot venitul sau își poate păstra un braț lung asupra veniturilor tale după plecare, plus nivelul tratatului fiscal, care decide cine câștigă atunci când două țări te revendică.

Ghidul acesta le ia pe toate, pornind de la textul legii. Pentru fiecare găsești testul legal exact, cum îl aplică Curtea Federală Fiscală și administrația fiscală, un exemplu lucrat, cazurile-limită care decid dosarele reale și ce înseamnă în practică. La final ai o listă de verificare și răspunsuri la întrebările frecvente. Scopul nu e să te sperie de Germania. Scopul e să înțelegi regulile mai bine decât cel care îți verifică dosarul, pentru că asta înseamnă libertatea în practică: să știi exact unde sunt liniile și să stai clar de partea bună a lor.

Dacă plecarea ta din Germania e deja decisă, citește acest articol împreună cu ghidul nostru Din Germania în Cipru, pas cu pas. Acolo găsești ce ai de făcut și în ce ordine. Aici găsești de ce contează fiecare pas.

Pe scurt

Dreptul german al rezidenței nu are regula celor 183 de zile. Cifra de 183 vine din tratatele fiscale și privește veniturile din salarii, nu rezidența.
Calea 1, domiciliul (Wohnsitz, § 8 AO): o locuință pe care o ai la dispoziție și pe care o vei păstra și folosi. Fără număr minim de zile. Cheia ta și accesul liber la o locuință pot ajunge, chiar dacă dormi acolo doar câteva nopți, chiar și o singură noapte. Calea aceasta nu are nicio legătură cu cele șase luni.
Domiciliul familiei: dacă soția (soțul) și copiii rămân să locuiască în Germania, administrația prezumă că domiciliul tău e la ei, oricât de departe ai lucra.
Calea 2, șederea obișnuită (gewöhnlicher Aufenthalt, § 9 AO): peste șase luni de prezență legată în Germania, întreruperile scurte nu contează, se poate întinde pe doi ani calendaristici și se aplică din prima zi. O cale separată, care nu cere deloc locuință.
Calea 3, obligația nelimitată extinsă (§ 1 (2) EStG): cetățenii germani trimiși în străinătate de un angajator public german, de exemplu diplomații și personalul consular, împreună cu gospodăria lor.
Calea 4, obligația nelimitată la cerere (§ 1 (3) EStG cu § 1a EStG): nerezidenții care câștigă cel puțin 90% din venit în Germania sau ale căror venituri din străinătate rămân sub alocația de bază pot alege să fie impozitați ca rezidenți.
Calea 5, obligația limitată extinsă (§ 2 AStG): cetățenii germani care se mută într-o țară cu impozitare redusă și păstrează interese economice importante în Germania rămân impozabili pe o bază mai largă timp de zece ani.
Calea 6, impozitul la plecare (§ 6 AStG): plecarea sau chiar pierderea dreptului Germaniei de a impozita, printr-un tratat, e tratată ca o vânzare a participațiilor de cel puțin 1%.
Calea 7, nivelul tratatului (art. 4 din Modelul OCDE): decide care țară are prioritate când amândouă te consideră rezident. Nu anulează singur obligația fiscală din dreptul intern german.
Radierea de la adresă (Abmeldung) e un indiciu, nu o ieșire. Singură nu are efect fiscal direct.
Prin contrast, obligația limitată (§ 49 EStG): fără niciuna dintre căile de mai sus, Germania impozitează doar veniturile cu sursă în Germania.

Noțiunile, pe înțelesul tuturor

Unbeschränkte Steuerpflicht (obligația fiscală nelimitată): ești impozabil în Germania pe tot venitul tău mondial (§ 1 alin. 1 EStG împreună cu § 2 alin. 1 EStG).

Beschränkte Steuerpflicht (obligația fiscală limitată): nu ești rezident, dar Germania impozitează anumite venituri cu sursă germană enumerate în § 49 EStG, de exemplu chiria unui apartament din Germania (§ 1 alin. 4 EStG).

Wohnsitz (domiciliul fiscal): o locuință pe care o ai la dispoziție în împrejurări care arată că o vei păstra și o vei folosi (§ 8 AO).

Gewöhnlicher Aufenthalt (șederea obișnuită): locul unde stai în împrejurări care arată că nu ești acolo doar trecător; se consideră întotdeauna existentă după peste șase luni de prezență legată în Germania (§ 9 AO).

Innehaben (a avea la dispoziție): controlul asupra locuinței cerut de § 8 AO. Pe limba noastră: poți intra oricând vrei, fără să întrebi pe cineva.

Schlüsselgewalt (testul cheii): termen de lucru din practica fiscală germană pentru acest control. Cine are cheia și accesul liber are locuința. Nu se confundă cu noțiunea cu același nume din dreptul familiei (§ 1357 BGB).

Centrul intereselor vitale: noțiune din tratatele fiscale. Țara de care te leagă mai strâns relațiile personale și economice: familia, viața de acasă, munca, afacerile, averea.

Abmeldung: radierea de la adresă la biroul local de evidență a populației, potrivit § 17 din Legea federală a evidenței populației. Un act de evidență, nu un act fiscal.

De ce Germania nu e o țară „de 183 de zile”

Majoritatea sistemelor pornesc de la corpul tău: unde ai fost și câte zile? Germania pornește de la viața ta: unde locuiești și unde te-ai așezat?

Diferența vine direct din textul § 1 alin. 1 EStG: persoanele fizice care au în Germania un domiciliu sau șederea obișnuită sunt supuse impozitului pe venit nelimitat. În propoziția aceasta nu există nicio numărătoare de zile. Singurul element de timp din regulile interne apare în § 9 AO și chiar și acolo e vorba de peste șase luni de prezență legată, nu de 183 de zile adunate într-un an calendaristic.

De unde vine atunci cifra de 183? În principal din tratatele fiscale. Modelul OCDE folosește un test de 183 de zile în articolul despre veniturile din salarii, ca să decidă dacă salariul pentru munca prestată în altă țară poate fi impozitat acolo. De-a lungul anilor, mulți au amestecat regula aceasta cu testul de rezidență. În Germania sunt complet separate.

Exemplu lucrat. Marius, consultant IT, se mută la Lisabona în ianuarie. În anul respectiv petrece 150 de zile în Germania, la clienți și la familie. După o numărătoare simplă de zile ar fi ieșit. După dreptul german, prima întrebare e dacă și-a păstrat locuința. Dacă și-a păstrat apartamentul din München mobilat, cu numele lui pe contract și cu lucrurile lui înăuntru, foarte probabil are încă domiciliu fiscal și rămâne impozabil pe tot venitul, oricâte zile ar număra. Dacă ar fi renunțat la apartament, cele 150 de zile, împărțite în călătorii separate, nu ar fi format o ședere legată de peste șase luni și ar fi fost afară.

Harta: toate căile prin care te poate impozita Germania

Înainte de detalii, iată imaginea completă într-un singur loc. Fiecare card e un criteriu de legătură. Oricare dintre ele, singur, ajunge ca să declanșeze consecința lui.

1. Domiciliul, § 8 AO

O locuință la dispoziția ta, pe care o vei păstra și folosi. Fără minim de zile. Include locuința familiei, unde trăiesc soția (soțul) și copiii. Consecința: obligație nelimitată după § 1 alin. 1 EStG.

2. Șederea obișnuită, § 9 AO

Peste șase luni de prezență legată, întreruperile scurte nu contează, se poate întinde pe doi ani calendaristici, se aplică din prima zi. Excepție: vizite sau odihnă pur private, de cel mult un an. Consecința: obligație nelimitată.

3. Obligația nelimitată extinsă, § 1 (2) EStG

Cetățeni germani în străinătate, angajați ai unei persoane juridice germane de drept public și plătiți dintr-o casă publică germană, împreună cu gospodăria lor, dacă statul gazdă îi impozitează doar ca pe nerezidenți.

4. La cerere, § 1 (3) și § 1a EStG

Nerezidenți cu venituri germane care câștigă cel puțin 90% în Germania sau ale căror venituri din străinătate rămân în limita alocației de bază (12.348 euro pentru 2026). Cetățenii UE și SEE primesc avantaje suplimentare pentru familie.

5. Obligația limitată extinsă, § 2 AStG

Cetățeni germani care pleacă într-o țară cu impozitare redusă și păstrează interese economice importante în Germania: bază de impozitare germană mai largă timp de zece ani după anul plecării.

6. Impozitul la plecare, § 6 AStG

Încheierea obligației nelimitate, donația către un nerezident sau pierderea dreptului Germaniei de a impozita sunt tratate ca vânzarea participațiilor de cel puțin 1% la valoarea de piață.

7. Departajarea din tratat, art. 4

Locuința permanentă, centrul intereselor vitale, șederea obișnuită, cetățenia, acordul amiabil. Decide prioritatea între două țări; obligația din dreptul intern german rămâne.

Contrast: obligația limitată, § 49 EStG

Niciuna dintre cele de mai sus? Germania impozitează doar veniturile cu sursă germană, cum ar fi chiriile din Germania, munca făcută în Germania sau veniturile unei afaceri germane.

Căile 1 și 2 sunt porțile care creează rezidența în sensul obișnuit. Căile 3 și 4 creează obligație nelimitată fără locuință și fără ședere. Căile 5 și 6 te ating tocmai pentru că pleci. Calea 7 stă deasupra tuturor. Le luăm pe rând.

Calea 1: domiciliul (§ 8 AO), locuința pe care o păstrezi

Textul legii e o singură propoziție: o persoană are domiciliu acolo unde are la dispoziție o locuință în împrejurări care arată că o va păstra și o va folosi. Administrația fiscală și instanțele citesc în ea trei ingrediente, iar fiecare a fost judecat de multe ori.

Ingredientul 1: o locuință

Locuință înseamnă încăperi fixe, potrivite pentru a locui în ele pe durată, cel puțin în sensul unui adăpost modest. Instrucțiunile administrației sunt precise: pentru că „a locui” înseamnă mai mult decât „a sta” sau „a înnopta”, un loc de dormit doar pe termen scurt, trecător sau de urgență nu se califică. Pe de altă parte, locuința nu trebuie să aibă bucătărie proprie sau baie separată și e suficient să fie dotată cu mijloacele cele mai simple. Nu contează dacă mobila e a ta sau a proprietarului (BFH, III R 95/68).

Așadar, o cameră mobilată în casa părinților se califică. La fel o garsonieră, un apartament de vacanță, o cameră într-un apartament împărțit sau o casă moștenită. O cameră de hotel rezervată pentru câteva nopți nu se califică. O canapea oferită pentru o noapte, nici atât.

O a doua locuință nu trebuie să fie la fel de mare sau de confortabilă ca prima. Administrația spune că trebuie ținut cont de scopul limitat al locuinței secundare. O garsonieră lângă fostul birou poate fi domiciliu chiar dacă vila ta e la Limassol.

Ingredientul 2: s-o ai la dispoziție (Innehaben)

Locuința trebuie să-ți stea la dispoziție, obiectiv, oricând și ori de câte ori vrei, ca loc unde să stai. Proprietatea nu contează. Chiria, împrumutul, locuitul gratuit la familie sau pur și simplu o cheie și o permisiune pot conta toate. Ce contează e controlul real.

Acesta e miezul a ceea ce practica fiscală numește testul cheii. Cine are cheia și poate veni și pleca liber are locuința. Cine trebuie să sune la ușă și să fie lăsat înăuntru e musafir.

Instanțele au trasat limita în ambele direcții:

Musafirii nu au domiciliu. Cine stă, chiar regulat, în locuința unei rude sau a unui cunoscut nu își creează domiciliu acolo (BFH, 24 octombrie 1969, IV 290/64), cu excepția cazului în care locuința aceea e în același timp și a lui, ca în cazul locuinței familiei sau al unui apartament împărțit.
Camerele „de rezervă” cu restricții nu ajung. Dacă înțelegerile dintre cei care folosesc locuința îți limitează accesul astfel încât nu poți folosi camera oricând vrei, nu o ai la dispoziție (BFH, 13 noiembrie 2013, I R 38/13).
Cheia ta și camera ta schimbă situația. Dacă ai camera ta, lucrurile tale sunt acolo și poți veni oricând vrei, nu mai ești musafir, chiar și într-o casă care e a altcuiva.

Ingredientul 3: împrejurări care arată că o vei păstra și folosi

E elementul orientat spre viitor și se judecă pe fapte obiective, nu pe ce spui că intenționezi. Instrucțiunile administrației sunt directe: dacă ai o locuință care, obiectiv, urmează să fie păstrată și folosită, dorința ta de a nu avea domiciliu acolo nu are nicio importanță (BFH, II R 139/87). Întrebarea se judecă pentru fiecare an fiscal, după ansamblul împrejurărilor (BFH, III R 38/14).

Fapte tipice la care se uită fiscul: mobilă și lucruri personale, un contract de închiriere în curs sau proprietatea, utilități și internet pe numele tău, corespondență livrată acolo, o mașină înmatriculată acolo, familia care locuiește acolo și tiparul întoarcerilor tale.

Folosirea trebuie să fie folosire pentru locuit. O locuință folosită doar ca birou, magazin sau depozit nu e domiciliu (BFH, III R 21/12). Iar folosirea limitată la simple vizite, șederi scurte de vacanță sau șederi scurte ocazionale pentru odihnă ori pentru administrarea proprietății nu îndeplinește testul (BFH, I R 50/12). Aceasta e linia de demarcație: o casă în care locuiești când ești acolo, față de un loc pe care îl vizitezi.

Fără număr minim de zile

Acum partea care surprinde aproape pe toată lumea. Nu există un număr minim de zile. Instrucțiunile la § 8 AO spun, citând Curtea Federală Fiscală, că nu e necesar să stai în locuință un număr minim de zile sau de săptămâni pe an (BFH, 19 martie 1997, I R 69/96). Folosirea pentru locuit nu trebuie să fie nici regulată, nici îndelungată. În cazurile de detașare, adaugă instrucțiunile, domiciliul poate exista chiar și într-un an calendaristic în care nu folosești deloc locuința, dacă din ansamblul împrejurărilor reiese că probabil vei continua să locuiești acolo.

Aceasta e regula de lucru ENCC și o aplicăm fără excepție: calea cheii nu are prag de zile. Dacă locuința e cu adevărat a ta de folosit, cu cheia ta, camera ta și lucrurile tale, atunci câteva nopți pe an, sau chiar o singură noapte, nu te protejează. Nu presupune niciodată că dacă stai sub șase luni ești în afara căii 1. Șase luni e testul căii 2, o poartă complet diferită.

Unde apare atunci cifra de șase luni în calea 1? Doar ca reper pentru elementul de timp orientat spre viitor. Instrucțiunile spun că, dacă iei o locuință de la început cu intenția de a o păstra și folosi doar temporar, până la șase luni, nu îți creezi domiciliu acolo (BFH, 30 august 1989, I R 215/85). Regula aceasta îi protejează pe cei care vin în Germania pentru un proiect scurt. Nu îi ajută cu nimic pe cei care pleacă din Germania și își păstrează vechea locuință.

Mai multe locuințe, iar locuința nu trebuie să fie centrul vieții tale

Încă două puncte din jurisprudență contează pentru oricine are locuințe în două țări. Întâi, poți avea mai multe domicilii în același timp, în Germania și în străinătate. Apoi, locuința din Germania nu trebuie să fie centrul vieții tale și nici locul de unde lucrezi (BFH, I R 69/96; BFH, III R 44/12). În 2018, Curtea Federală Fiscală a anulat hotărârea unei instanțe inferioare care decisese altfel: o persoană cu locuință în Germania și cu centrul vieții în străinătate rămâne supusă obligației fiscale nelimitate în Germania (BFH, 23 octombrie 2018, I R 74/16). Doar un tratat poate decide apoi care țară are prioritate.

Instrucțiunile despre șederile în străinătate spun același lucru, practic: cine își face o locuință în străinătate are în continuare domiciliu în Germania dacă păstrează locuința germană în împrejurări care arată că o va păstra și folosi. Chiar și închirierea sau subînchirierea temporară a locuinței germane, pentru cel mult șase luni, în timpul unei șederi în străinătate, poate lăsa domiciliul în picioare dacă planul e să te muți înapoi curând după întoarcere.

Domiciliul se încheie atunci când locuința rămâne în urmă doar ca administrare de avere: dacă intenționezi s-o vinzi sau s-o închiriezi pe termen lung și chiar faci asta într-un termen previzibil, domiciliul se încheie la plecare.

Domiciliul familiei: soția (soțul) și copiii în Germania

Aceasta e capcana în care cad cel mai des navetiștii și directorii trimiși în străinătate. Administrația spune că un soț sau partener de viață înregistrat care nu trăiește despărțit definitiv are, de regulă, domiciliul acolo unde locuiește familia (BFH, 6 februarie 1985, I R 23/82) și că prezumția aceasta se aplică de obicei oricât de departe ar trăi soții unul de altul. O locuință din Germania folosită doar ocazional de unul dintre soți rămâne deci domiciliu, chiar dacă el își petrece cea mai mare parte a timpului în străinătate.

Copiii minori împart, de regulă, domiciliul părinților, pentru că, făcând parte din gospodărie, au un drept derivat de a folosi locuința părinților. În același timp, întrebarea domiciliului se analizează separat pentru fiecare persoană (BFH, III R 77/09). O familie poate fi deci împărțită: un soț rezident, celălalt nu, după fapte.

Și reciproca e valabilă. După ce o familie s-a mutat definitiv în străinătate, simpla păstrare a unei locuințe în Germania nu menține singură domiciliul dacă e folosită doar scurt, pentru vacanțe sau vizite (BFH, VI R 89/00). La fel pentru o locuință pusă gratuit la dispoziție de alții, de exemplu de părinți (BFH, VI R 64/98). Și aici faptele decisive sunt tot cheia, camera, lucrurile și tiparul folosirii.

Angajații detașați

Pentru angajații trimiși în străinătate, instrucțiunile conțin o prezumție care poate fi răsturnată: dacă îți păstrezi locuința din Germania, ea rămâne utilizabilă și dotarea îi permite să servească oricând drept loc de stat, se prezumă un domiciliu german (BFH, I R 8/94). Dacă familia te însoțește în detașare, dar locuința familiei e păstrată pe durata ei și ar putea fi folosită oricând, domiciliul familiei continuă. Sarcina de a răsturna prezumția e a ta.

Exemple lucrate pentru calea 1

Claudia și apartamentul păstrat „pentru orice eventualitate”. Claudia se mută în Cipru în martie. Își păstrează apartamentul din Hamburg mobilat, plătește în continuare chiria și zboară înapoi de două ori pe an, câte o săptămână. Foarte probabil are încă domiciliu fiscal german. Rămâne impozabilă în Germania pe veniturile din Cipru, iar singura ei protecție acum e tratatul Germania-Cipru. Dacă ar fi reziliat contractul sau ar fi închiriat apartamentul pe termen lung unui străin, întrebarea nici nu s-ar fi pus.

Lucian și camera de la părinți. Lucian se mută în Dubai. Camera lui din casa părinților de la Stuttgart rămâne cum era, cu hainele, cărțile și cheia lui. Vine câteva nopți pe an și își descuie singur. Nu există o ședere minimă. Cu cheia lui, camera lui și lucrurile lui, camera aceea poate fi domiciliul lui, chiar și cu câteva nopți, chiar și cu o singură noapte. Dacă predă cheia, golește camera și stă ca musafir când îl invită părinții, e un vizitator.

Andrei, navetistul cu familia la Köln. Andrei lucrează pentru o firmă din Cipru și stă de luni până vineri la Limassol. Soția și cei doi copii locuiesc în apartamentul familiei din Köln. El vine acasă un weekend pe lună. Se aplică prezumția domiciliului familiei: domiciliul lui e la familie, indiferent de distanță. Germania îl tratează ca impozabil nelimitat și doar tratatul poate muta prioritatea.

Nina și camera de rezervă a prietenei. Nina s-a mutat în Portugalia. O prietenă din Berlin îi dă o cheie: „camera de oaspeți e a ta”. Nina lasă haine acolo și stă un weekend pe an. Nu are nicio proprietate și nicio chirie în Germania și s-a radiat. Dacă acea cameră îi stă cu adevărat oricând la dispoziție și o folosește pentru a locui când vine, cheia poate ajunge. Un singur weekend nu o protejează. Dacă nu are cheie, nici cameră a ei și stă doar când e invitată, e musafir.

Consecințele practice ale căii 1

Când pleci din Germania, reziliază contractul sau închiriază locuința pe termen lung unui terț, scoate-ți lucrurile, predă fiecare cheie de la fiecare locuință în care nu vei mai locui, închide utilitățile pe numele tău și păstrează actele care arată data. Dacă ai nevoie de un pat la vizite, folosește hoteluri sau închirieri scurte și păstrează facturile. Nu e paranoia. E un dosar bine ținut.

O paranteză: în dreptul familiei german, „Schlüsselgewalt” înseamnă cu totul altceva: dreptul fiecărui soț de a încheia acte pentru nevoile obișnuite ale familiei cu efect pentru amândoi (§ 1357 BGB). Nu are legătură cu fiscalitatea. În practica fiscală, cuvântul se referă la cheie și la controlul asupra locuinței după § 8 AO.

O plecare e un proiect, nu un zbor.

Vrei ca plecarea din Germania să se facă în ordinea corectă?

Spune-ne unde locuiești azi, ce păstrezi în Germania și unde te muți. Verificăm riscurile legate de locuință și de cele șase luni, stabilim ordinea pașilor și coordonăm partenerii autorizați pentru partea germană și pentru cea cipriotă.

Planifică-mi plecarea → Sau începe cu formularul Plan B

Noi coordonăm; serviciile juridice, bancare și fiscale sunt prestate de parteneri independenți autorizați, în nume propriu și pe răspunderea lor. Acest ghid este informare generală, nu consultanță fiscală sau juridică.

Calea 2: șederea obișnuită (§ 9 AO), regula celor șase luni

A doua poartă nu cere deloc locuință. Cere prezența ta. Și e o cale separată: poți fi prins pe calea 1 fără șase luni și pe calea 2 fără nicio locuință.

§ 9 AO spune că îți ai șederea obișnuită acolo unde stai în împrejurări care arată că nu ești acolo doar trecător. Apoi adaugă o regulă fermă: în Germania, o ședere legată de peste șase luni e considerată întotdeauna ședere obișnuită, de la început. Întreruperile scurte nu se iau în calcul. Administrația numește aceasta o prezumție absolută.

Ce înseamnă „legată”

Spre deosebire de testele care numără zile, aici întrebarea e dacă șederea ta formează o singură perioadă. Instrucțiunile enumeră întreruperile scurte tipice care nu o rup: drumurile acasă la familie, concediul anual, concediul mai lung acasă, tratamentul sau odihna și călătoriile de afaceri. Întrebarea e dacă e vorba de o singură ședere sau de mai multe șederi separate, iar șederea e unică dacă trebuia să continue și întreruperea a fost scurtă.

Se poate întinde pe doi ani calendaristici

Cele șase luni nu trebuie să cadă în același an fiscal. Vii pe 1 octombrie, stai până pe 15 aprilie și ai stat în Germania peste șase luni. Ești rezident de la 1 octombrie și ambii ani sunt afectați.

Poate apărea și sub șase luni

E cazul-limită pe care mulți îl scapă. Instrucțiunile spun că șederea obișnuită poate apărea și la o ședere sub șase luni dacă mai multe șederi se succed, sunt legate între ele ca fond și ai intenționat de la început să rămâi în Germania nu doar trecător (BFH, VI 156/59 U; BFH, I R 210/75). Șase luni e momentul în care prezumția devine automată, nu primul moment în care poți fi prins.

Excepția pentru vacanță

Regula automată a celor șase luni nu se aplică dacă șederea are exclusiv scop de vizită, odihnă, tratament sau alt scop privat asemănător și nu durează mai mult de un an. Un sabatic lung în Germania, cu familia, e cazul clasic. Munca, afacerile și orice activitate aducătoare de venit te scot din excepție.

Navetiști, lucrători transfrontalieri și cei care se întorc săptămânal

Instrucțiunile trasează linii practice:

Dacă doar îți faci munca în Germania, locuind într-o locuință din străinătate, nu ai șederea obișnuită în Germania (BFH, I R 225/82). Lucrătorii transfrontalieri au, de regulă, șederea obișnuită în statul în care locuiesc.
La fel pentru antreprenorii și profesioniștii independenți care se întorc regulat, după program, la locuința familiei din străinătate (BFH, I R 23/82).
Dar dacă dormi regulat la locul de muncă din Germania în zilele lucrătoare și mergi acasă în străinătate doar în weekend, de sărbători și în concediu, ai șederea obișnuită la locul de muncă din Germania.
Șederea obișnuită nu poate exista în mai multe locuri în același timp.

Cum se încheie șederea obișnuită

Instrucțiunile spun că șederea obișnuită în Germania e abandonată când locuiești în străinătate o perioadă legată de peste șase luni, cu excepția cazului în care împrejurări speciale arată că legăturile cu Germania continuă. Întrebarea decisivă e dacă ți-ai mutat centrul vieții personale și profesionale în străinătate și ai renunțat definitiv la intenția de a te întoarce. Legăturile de familie, profesionale și sociale sunt indiciile. O ședere legată în străinătate de peste un an înseamnă, de regulă, că șederea obișnuită în Germania a fost abandonată.

Exemple lucrate pentru calea 2

Elena și proiectul de la Frankfurt. Elena, designer român cu reședința în Cipru, ia un proiect la Frankfurt. Închiriază un apartament cu servicii de la 15 septembrie la 31 martie, cu două săptămâni acasă de Crăciun. Nu se înregistrează niciodată. Șederea ei depășește șase luni, cu o întrerupere scurtă. Are ședere obișnuită în Germania de la 15 septembrie și probabil și domiciliu, pentru că apartamentul a fost tot timpul la dispoziția ei. Germania îi poate impozita venitul mondial pentru perioada aceea, sub rezerva tratatului.

Felix și sabaticul lung. Felix locuiește în Cipru și petrece opt luni în casa familiei de la un lac din Bavaria, doar ca să se odihnească după vânzarea firmei. Nu lucrează. Prezumția celor șase luni nu se aplică, pentru că șederea e pur privată și durează sub un an. Dar calea 1 trebuie verificată: dacă casa de la lac îi stă la dispoziție și o păstrează, poate fi oricum domiciliu.

Sofia, navetista săptămânală. Familia Sofiei locuiește la Salzburg. Ea lucrează la München, doarme într-o garsonieră a firmei de luni până joi și merge acasă în fiecare weekend. Are șederea obișnuită la München, iar garsoniera firmei e probabil și domiciliu.

Calea 3: obligația nelimitată extinsă (§ 1 (2) EStG), funcționarul public în străinătate

A treia cale apare rar în ghidurile pentru expați, deși privește mii de oameni. Potrivit § 1 alin. 2 EStG, sunt supuși obligației fiscale nelimitate și cetățenii germani care nu au în Germania nici domiciliu, nici ședere obișnuită, dar sunt într-un raport de serviciu cu o persoană juridică germană de drept public și primesc salariu dintr-o casă publică germană.

Asta îi privește, tipic, pe diplomații și personalul consular din misiunile germane și pe alți funcționari și angajați publici trimiși în străinătate de statul federal, de un land sau de altă instituție de drept public. Membrii gospodăriei lor sunt incluși dacă au cetățenie germană sau nu au venituri ori au doar venituri impozabile exclusiv în Germania.

Există o condiție care păstrează regula echitabilă: se aplică doar dacă statul gazdă impozitează persoana doar într-o măsură asemănătoare obligației limitate. Altfel spus, dacă țara gazdă nu îl impozitează pe funcționarul detașat ca pe un rezident deplin (cum se întâmplă de obicei cu diplomații, potrivit convențiilor de la Viena), Germania îl păstrează impozabil nelimitat acasă. Împreună cu § 1a alin. 2 EStG, și soțul dintr-o astfel de gospodărie poate fi inclus pentru impunerea în comun.

Exemplu lucrat. Katharina, cetățean german, e trimisă de Ministerul de Externe la ambasada din Nicosia, împreună cu soțul, care nu are venituri proprii. Renunță la apartamentul din Bonn. Nu au domiciliu și nici ședere obișnuită în Germania. Pentru că Ciprul îi impozitează doar așa cum impozitează nerezidenții, amândoi rămân impozabili nelimitat în Germania după § 1 alin. 2 EStG.

Consecința practică. Serviciul public în străinătate nu e o ieșire din fiscalitatea germană. Dacă treci dintr-o detașare publică în viața privată în străinătate, data încheierii detașării e data în jurul căreia planifici.

Calea 4: obligația nelimitată la cerere (§ 1 (3) și § 1a EStG)

A patra cale funcționează invers: e o ușă pe care o deschizi tu. Potrivit § 1 alin. 3 EStG, o persoană fără domiciliu și fără ședere obișnuită în Germania e tratată, la cerere, ca impozabilă nelimitat, în măsura în care are venituri germane în sensul § 49 EStG.

Condițiile sunt stricte și numerice:

Cel puțin 90% din venitul tău din anul calendaristic e supus impozitului german pe venit, sau
veniturile care nu sunt supuse impozitului german nu depășesc alocația de bază din § 32a alin. 1 EStG, adică 12.348 euro pentru 2026. Suma se reduce, unde e cazul, după condițiile din țara în care locuiești.
Veniturile din străinătate trebuie dovedite printr-un certificat al autorității fiscale străine.
Veniturile germane pe care un tratat îi permite Germaniei să le impoziteze doar la o cotă limitată contează, pentru acest test, ca nesupuse impozitului german.

De ce ar alege cineva asta? Pentru că cei cu obligație limitată sunt tratați mai puțin generos. Potrivit § 50 alin. 1 EStG, contribuabilul cu obligație limitată nu primește, de regulă, alocația de bază integral, iar multe deduceri personale sunt excluse. Opțiunea le readuce.

§ 1a EStG adaugă avantaje pentru cetățenii statelor UE și SEE. Soțul care nu trăiește despărțit definitiv și nu are domiciliu sau ședere obișnuită în Germania poate fi tratat, la cerere, ca impozabil nelimitat pentru impunerea în comun, cu veniturile ambilor soți puse laolaltă pentru testul de 90% și cu alocația de bază dublată. Anumite pensii de întreținere plătite unui fost soț dintr-un alt stat UE sau SEE pot fi, de asemenea, deduse.

Exemplu lucrat. Ioana, cetățean român, locuiește în Austria, peste graniță de Passau. Câștigă 60.000 de euro pe an ca angajată în Germania și 2.000 de euro dobânzi în Austria. Peste 90% din venitul ei e german. La cerere, e impozitată ca rezident german pe veniturile germane, primește alocația de bază integrală și, dacă soțul locuiește cu ea în Austria, impunerea în comun.

Consecința practică. Pentru cei care pleacă din Germania, calea aceasta nu e de obicei scopul. Dar contează în două situații: la lucrătorii transfrontalieri și la cei care păstrează venituri germane mari după mutare. Dacă vrei să te bazezi pe ea, cere din timp certificatul fiscal străin.

Calea 5: obligația limitată extinsă (§ 2 AStG), coada de zece ani

Plecarea corectă din Germania îți încheie obligația fiscală nelimitată. În unele cazuri, Germania își păstrează totuși un braț mai lung timp de zece ani. Aceasta e obligația limitată extinsă din § 2 AStG.

Se aplică doar dacă sunt îndeplinite toate condițiile:

Ești cetățean german și ai fost impozabil nelimitat după § 1 alin. 1 EStG cel puțin cinci ani în total în cei zece ani dinaintea încheierii obligației nelimitate.
Te muți într-o țară cu impozitare redusă, sau în nicio țară. Impozitare redusă înseamnă, pe scurt, că impozitul străin pe un venit impozabil de 77.000 de euro, pentru o persoană necăsătorită, e cu peste o treime mai mic decât impozitul german, sau că beneficiezi de un regim preferențial care îți poate reduce substanțial impozitul. În ambele cazuri scapi dacă dovedești că plătești efectiv cel puțin două treimi din cât ar fi impozitul german.
Păstrezi interese economice importante în Germania, de exemplu o afacere sau o participație într-o societate de persoane germană, o participație în sensul § 17 EStG într-o firmă germană, venituri cu sursă germană peste 30% din total sau peste 62.000 de euro, ori averi cu sursă germană peste 30% sau peste 154.000 de euro (§ 2 alin. 3 AStG).
Venitul extins depășește 16.500 de euro în anul respectiv.

Dacă se aplică, Germania impozitează nu doar veniturile obișnuite cu sursă germană, ci toate veniturile care nu ar fi venituri străine în sensul § 34d EStG, timp de zece ani după sfârșitul anului plecării.

Pentru cei care se mută în Cipru, ramura regimului preferențial e cea de verificat, pentru că se poate susține că regimul cipriot Non-Dom e un astfel de regim. Nicio lege germană, nicio hotărâre judecătorească și nicio listă oficială nu tranșează întrebarea, într-un sens sau altul. Dacă te atinge depinde de interesele tale germane și de cifrele tale. E muncă de planificare, nu un motiv să rămâi.

Exemplu lucrat. Sabine, cetățean german, se mută în Cipru ca Non-Dom. Își păstrează un GmbH german care îi plătește dividende și un portofoliu de apartamente închiriate în Germania. Interesele ei germane sunt importante, iar venitul extins depășește cu mult 16.500 de euro. Un consultant fiscal trebuie să verifice § 2 AStG pentru ea, an de an, în următorii zece ani. Dacă s-ar fi restructurat înainte de plecare, rezultatul ar fi putut fi cu totul altul.

Calea 6: impozitul la plecare (Wegzugsteuer, § 6 AStG), participațiile în firme

Cealaltă regulă de plecare e cea de care s-a auzit. Din 1 ianuarie 2022, § 6 AStG funcționează astfel.

Dacă deții participații în sensul § 17 EStG, adică cel puțin 1% dintr-o societate de capital în oricare moment din ultimii cinci ani (un GmbH, un AG, un Ltd străin), Germania tratează trei evenimente ca vânzare la valoarea de piață:

Încheierea obligației nelimitate prin renunțarea la domiciliu sau la șederea obișnuită.
Donația sau moștenirea participațiilor către o persoană care nu e impozabilă nelimitat.
Orice excludere sau restrângere a dreptului Germaniei de a impozita câștigul din participații.

Al treilea declanșator e cel care surprinde. Nu trebuie să pleci fizic din Germania. Dacă îți păstrezi domiciliul german, dar devii rezident în altă țară prin regula de departajare din tratat, Germania poate pierde dreptul de a impozita câștigul, iar pierderea aceasta poate declanșa ea însăși impozitul la plecare.

Detalii-cheie:

Șapte din doisprezece ani. Regula se aplică dacă ai fost impozabil nelimitat cel puțin șapte ani în ultimii doisprezece dinaintea evenimentului.
Rate. Poți cere să plătești impozitul în șapte rate anuale egale, fără dobândă, de regulă cu garanții. Prima e scadentă la o lună după decizia de impunere, celelalte la 31 iulie în anii următori. Din 2022 nu mai există amânarea nelimitată, fără dobândă, pentru mutările în UE.
Scadența anticipată. Restul impozitului devine scadent dacă ratezi o rată, intri în insolvență, vinzi sau transferi participațiile ori primești distribuiri de peste un sfert din valoare.
Întoarcerea. Dacă absența a fost doar temporară și redevii impozabil nelimitat în șapte ani (termen prelungibil la cerere cu cel mult cinci ani), impozitul poate fi anulat, cu condiția ca participațiile să nu fi fost vândute, transferate sau aportate, să nu fi existat distribuiri de peste un sfert din valoare și dreptul Germaniei de a impozita să fie restabilit cel puțin în măsura de dinainte.

Exemplu lucrat. Jan deține 100% dintr-un GmbH german de software evaluat la 2 milioane de euro, înființat cu 25.000 de euro. Se mută în Cipru în decembrie. Germania îl tratează ca și cum ar fi vândut participația cu 2 milioane de euro. Câștigul se impozitează după metoda venitului parțial. Poate împărți impozitul pe șapte ani, cu garanții. Momentul mutării și data evaluării sunt locul unde se face planificarea, de aceea am scris un articol separat despre impozitul la ieșire la sfârșit de an.

Caz-limită: declanșatorul ascuns. Mihai deține 30% dintr-un GmbH german. Își mută familia și viața în Cipru, dar păstrează o garsonieră la München. După calea 1 e în continuare impozabil nelimitat, așa că presupune că § 6 AStG nu se poate aplica. Dar după tratat, Ciprul devine statul lui de rezidență, iar câștigul din participații poate deveni impozabil doar în Cipru. Restrângerea aceasta a dreptului Germaniei de a impozita e ea însăși un declanșator după § 6 alin. 1 nr. 3 AStG.

Regulile sunt stricte. Planul tău poate fi și mai strict.

Vrei să pleci fără nimic lăsat deschis?

Spune-ne ce deții, unde locuiește familia și când vrei să pleci. Verificăm domiciliul, cele șase luni, § 2 și § 6 AStG și coordonăm partenerii autorizați care se ocupă de partea germană și de cea cipriotă.

Vreau o plecare fără surprize → Sau începe cu formularul Plan B

Noi coordonăm; serviciile juridice, bancare și fiscale sunt prestate de parteneri independenți, autorizați, în nume propriu și pe răspunderea lor. Acest ghid este o informare generală, nu consultanță fiscală sau juridică.

Calea 7: când două țări te vor, departajarea din tratat

Iată o situație care apare tot timpul. Te-ai mutat în Cipru și ești rezident acolo după regulile cipriote. Dar ți-ai păstrat apartamentul din Germania, așa că și Germania spune că ești rezident. Cine câștigă?

Răspunsul e în convenția de evitare a dublei impuneri, în articolul despre rezidență (articolul 4 din Modelul OCDE și din convenția Germania-Cipru). Aplică o succesiune de teste și se oprește la primul care dă un răspuns clar:

1. Locuința permanentă

Unde ai o locuință permanentă la dispoziție? Dacă doar într-o țară, țara aceea câștigă. O locuință e permanentă când o păstrezi pentru folosire continuă, nu pentru o ședere scurtă.

2. Centrul intereselor vitale

Locuințe în ambele? Unde sunt mai strânse relațiile tale personale și economice: soția (soțul) și copiii, viața socială, munca, afacerile, averea?

3. Șederea obișnuită

Tot neclar, sau nicio locuință permanentă? Unde stai de obicei, judecat pe o perioadă suficientă?

4. Cetățenia

Tot neclar? Țara al cărei cetățean ești.

5. Acordul amiabil

În ultimă instanță, cele două administrații fiscale rezolvă cazul între ele.

Trei lucruri contează în practică.

Tratatul nu oprește dreptul german. Rămâi impozabil nelimitat după § 1 EStG. Tratatul decide doar cine are dreptul principal de a impozita fiecare venit. Ai în continuare obligații declarative în Germania, iar fiscul german va vrea în continuare să-ți vadă faptele.

Germania își păstrează oricum anumite drepturi. Veniturile din imobile germane, veniturile dintr-o afacere germană printr-un sediu permanent și alte categorii rămân impozabile în Germania după regulile de repartizare din tratat, oricare ar fi rezidența ta.

Departajarea poate declanșa impozitul la plecare. Cum am explicat la calea 6, dacă devii rezident în altă țară prin tratat, dreptul Germaniei de a impozita câștigurile din participații se poate restrânge, iar § 6 alin. 1 nr. 3 AStG tratează asta ca vânzare.

Exemplu lucrat. Toma locuiește la Limassol cu soția și copiii, își conduce afacerea de acolo și are certificat de rezidență fiscală cipriot. A păstrat și un apartament mic la Düsseldorf, pe care îl folosește o săptămână pe trimestru. Germania: domiciliu, deci impozabil nelimitat. Ciprul: rezident. Tratatul: locuință permanentă în ambele țări, deci testul trece la centrul intereselor vitale. Familia, afacerea și viața de zi cu zi sunt în Cipru, deci Ciprul câștigă. Germania păstrează dreptul de a impozita veniturile cu sursă germană. Dar Toma trebuie să dovedească totul, în fiecare an, iar dacă deține participații, § 6 AStG trebuie verificat. Soluția mai simplă, dacă poate, e să nu mai păstreze deloc apartamentul de la Düsseldorf.

Radierea de la adresă nu e o ieșire

Când te muți, trebuie să te radiezi la biroul local de evidență în termen de două săptămâni (§ 17 alin. 2 din Legea federală a evidenței populației). Majoritatea cred că acesta e momentul în care încetează să fie contribuabili germani. Nu e.

Instrucțiunile la § 8 AO spun că simpla intenție de a-ți face sau de a renunța la un domiciliu și înregistrarea sau radierea la autorități nu au, singure, niciun efect fiscal direct (BFH, III R 95/68). Înregistrarea și radierea sunt indicii, nimic mai mult. Ce contează sunt împrejurările reale în care trăiești.

E valabil în ambele sensuri. Cine a uitat să se radieze, dar s-a mutat cu adevărat în străinătate, poate dovedi totuși că a renunțat la domiciliu. Cine s-a radiat, dar și-a păstrat un apartament, o cameră sau o cheie, poate avea încă domiciliu.

Ce să faci în schimb. Radiază-te, da, pentru că așa e obligatoriu. Dar și: reziliază contractul sau închiriază locuința pe termen lung unui terț, scoate-ți lucrurile, predă cheile, închide utilitățile pe numele tău, anunță în scris fiscul german, depune declarația finală pentru anul plecării și păstrează fiecare document care arată data la care s-a încheiat locuința ta din Germania.

Anul plecării: consecințele anului împărțit

În anul plecării ești impozabil nelimitat o parte din an și, eventual, impozabil limitat în restul. Două reguli dau forma notei de plată.

Întâi, potrivit § 32b alin. 1 nr. 2 EStG, veniturile din străinătate obținute în partea din an în care nu ai fost impozabil nelimitat pot ridica totuși cota de impozit aplicată venitului impozabil german din perioada de rezidență (rezerva de progresivitate). Un venit mare în străinătate după plecare poate face deci partea germană mai scumpă.

Apoi, impozitul la plecare de la calea 6 se stabilește pentru anul în care se încheie obligația nelimitată. Câștigul face parte din venitul acelui an.

Exemplu lucrat. Paula pleacă din Frankfurt pe 30 iunie. Din ianuarie până în iunie câștigă 50.000 de euro salariu în Germania. Din iulie până în decembrie câștigă 70.000 de euro în Cipru. Germania impozitează cei 50.000 de euro, dar la cota care s-ar aplica la 120.000 de euro. Alegerea datei mutării și momentul bonusurilor contează.

Prin contrast: obligația fiscală limitată (§ 49 EStG)

Dacă nu se aplică niciuna dintre căi, nu ieși cu totul din fiscalitatea germană. Ești contribuabil cu obligație limitată după § 1 alin. 4 EStG, impozabil doar pe veniturile cu sursă germană definite în § 49 EStG. Principalele categorii:

Venituri dintr-o afacere sau dintr-un sediu permanent german.
Venituri din activități independente exercitate sau valorificate în Germania.
Venituri din salarii pentru muncă prestată sau valorificată în Germania.
Chirii din imobile germane și câștiguri din vânzarea lor.
Câștiguri din participații de cel puțin 1% într-o firmă cu sediul sau conducerea în Germania (§ 49 alin. 1 nr. 2 lit. e EStG).
Anumite venituri de capital germane.

Cei cu obligație limitată primesc, de regulă, mai puține deduceri și doar o parte din alocațiile personale (§ 50 EStG). Pentru mulți, impozitul pe veniturile germane se stinge prin reținere la sursă. De aceea există opțiunea din § 1 alin. 3.

Diferența dintre obligația nelimitată și cea limitată e diferența dintre „Germania impozitează tot ce câștigi oriunde” și „Germania impozitează felia germană”. Pentru cineva care își construiește viața și afacerea în altă parte, diferența aceasta e chiar rostul mutării.

Cazuri-limită care decid dosare reale

Casa moștenită. Moștenești casa părinților din Germania după ce ai plecat. Dacă o păstrezi mobilată și pregătită pentru tine, poate deveni domiciliu. Dacă o vinzi sau o închiriezi pe termen lung într-un termen previzibil, e administrare de avere.
Subînchirierea de șase luni. Subînchirierea apartamentului din Germania pentru cel mult șase luni, cât testezi viața în străinătate, nu încheie domiciliul dacă plănuiești să te întorci. Doar o închiriere pe termen lung sau o vânzare o face.
Prietenul care îți păzește casa. Un prieten locuiește în apartamentul tău cât ești plecat, iar tu păstrezi o cheie și o cameră. Apartamentul îți stă în continuare la dispoziție.
Apartamentul de vacanță. Un apartament de vacanță în Alpi, folosit câteva săptămâni pe an, poate fi domiciliu dacă îți stă la dispoziție, e mobilat pentru tine și e păstrat pentru tine. Folosirea limitată la șederi scurte de vacanță e punctul slab la care se uită instanțele, așa că faptele fiecărui caz contează.
Soțul care pleacă primul. Un soț se mută primul în Cipru; celălalt rămâne cu copiii până la sfârșitul anului școlar. Până se mută familia, prezumția domiciliului familiei îl ține rezident și pe primul.
Proiecte unul după altul. Mai multe proiecte scurte în Germania, legate ca fond și plănuite de la început, pot crea ședere obișnuită chiar fără șase luni dintr-o bucată.
Studenți și copii. Un copil minor care studiază în străinătate păstrează de regulă domiciliul părinților. Un copil major se analizează separat.
Cetățenia nu decide. Cetățenia germană nu te face singură impozabil nelimitat pe căile 1 și 2. Contează doar pentru căile 3 și 5 și ca al patrulea pas al departajării din tratat.

Și alte țări au reguli care surprind

Germania nu e singura. Mai multe țări merg dincolo de simpla numărătoare de 183 de zile. Dacă locuiești, vii din sau vrei să petreci timp într-una dintre ele, află regula înainte să ajungi.

România: domiciliul, centrul intereselor vitale și 183 de zile în 12 luni

Codul fiscal român (art. 7 pct. 28) consideră rezidentă persoana fizică care îndeplinește oricare dintre condiții: are domiciliul în România, are centrul intereselor vitale în România, este prezentă în România peste 183 de zile în orice perioadă de 12 luni consecutive care se încheie în anul vizat, sau este cetățean român care lucrează în străinătate ca funcționar al statului român. Observă perioada de 12 luni, care poate trece peste Anul Nou, și faptul că domiciliul din buletin e un criteriu în sine. Când pleci din România, verifică la ANAF chestionarul pentru stabilirea rezidenței fiscale la plecare. Dacă ambele țări te consideră rezident, decide convenția fiscală.

Exemplu simplu. Dana lucrează din 2025 la Viena, dar are încă domiciliul în buletin la Iași și soțul și copiii acolo. Pentru România, domiciliul și centrul intereselor vitale o pot face rezidentă, oricâte zile ar petrece în Austria. Tratatul România-Austria decide apoi cine are prioritate.

Spania: prezumția familiei

Potrivit articolului 9 din legea spaniolă a impozitului pe venit, ești rezident dacă stai în Spania peste 183 de zile într-un an calendaristic (absențele sporadice se socotesc zile în Spania, dacă nu dovedești rezidența în altă țară), sau dacă Spania e centrul principal al activităților sau intereselor tale economice. În plus, legea prezumă că ești rezident dacă soțul sau soția, de care nu ești separat legal, și copiii minori care depind de tine locuiesc de obicei în Spania. Prezumția poate fi răsturnată, dar sarcina probei e a ta.

Exemplu simplu. Paul lucrează tot anul din Dubai, dar soția și cei doi copii mici locuiesc la Marbella. Spania prezumă că el e rezident spaniol.

Marea Britanie: testul legal al rezidenței

Marea Britanie folosește un test legal în trei trepte. Întâi testele automate de nerezidență (de exemplu, sub 16 zile în Marea Britanie, dacă ai fost rezident într-unul din ultimii trei ani). Apoi testele automate de rezidență (183 de zile sau mai mult; singura ta locuință e acolo; muncă cu normă întreagă acolo). Dacă niciunul nu decide, testul legăturilor numără legăturile tale: familie, locuință, muncă importantă, 90 de zile în unul din ultimii doi ani și, pentru cei care pleacă, legătura cu țara. Cu cât ai mai multe legături, cu atât poți sta mai puține zile. Cine pleacă și are trei legături devine rezident de la 46 de zile.

Exemplu simplu. Sara a plecat din Londra, dar soțul locuiește încă acolo, ea are acces la apartamentul familiei și lucrează 45 de zile pe an în Marea Britanie. Cu aceste legături, chiar și 50 de zile o pot face rezidentă.

Statele Unite: impozitarea după cetățenie

SUA își impozitează cetățenii și deținătorii de green card pe venitul mondial, oriunde ar locui. Mutarea în altă țară nu oprește asta. Există instrumente de atenuare (excluderea venitului câștigat în străinătate, creditul pentru impozitul străin, tratatele), dar obligația de declarare rămâne. Pentru cei fără cetățenie americană, testul prezenței substanțiale adună zilele din anul curent, o treime din zilele anului trecut și o șesime din anul dinainte; 183 de zile ponderate (cu cel puțin 31 în anul curent) te pot face rezident.

Exemplu simplu. Un român cu dublă cetățenie, română și americană, care locuiește în Cipru, depune în fiecare an și declarație în SUA.

Australia: testul domiciliului

Legea australiană are patru teste. Pe lângă testul obișnuit „locuiești aici” și cel de 183 de zile, testul domiciliului te consideră rezident dacă domiciliul tău legal e în Australia, cu excepția cazului în care fiscul acceptă că locuința ta permanentă e în afara Australiei. Domiciliul e o noțiune juridică care „se lipește”: un australian care pleacă fără să se stabilească definitiv în altă parte poate rămâne rezident ani la rând.

Franța: căminul și centrul intereselor

Potrivit articolului 4 B din Codul fiscal francez, ești rezident dacă ai în Franța căminul (foyer) sau locul principal de ședere, sau îți desfășori acolo activitatea profesională principală, sau ai acolo centrul intereselor economice. Un singur test e suficient. Dacă soțul sau soția și copiii rămân în Franța, testul căminului te prinde adesea chiar dacă lucrezi în altă țară.

Italia: înregistrarea, domiciliul și fracțiunile de zi

Italia și-a schimbat regulile din 2024. Ești rezident dacă, pentru cea mai mare parte a anului fiscal (183 de zile, socotind și fracțiunile de zi), ești înregistrat în registrul populației, ai reședința sau domiciliul în Italia sau ești prezent fizic acolo. Domiciliul înseamnă acum locul unde se desfășoară în principal relațiile tale personale și familiale. Înregistrarea funcționează ca prezumție pe care o poți răsturna cu probe. O singură după-amiază în Italia se socotește acum zi.

Canada: legăturile de rezidență

Canada nu are o singură regulă legală de zile pentru rezidența obișnuită. Agenția fiscală canadiană se uită la legăturile tale: legături importante (o locuință, soțul sau partenerul, persoane în întreținere în Canada) și legături secundare (bunuri personale, viață socială, conturi, permis de conducere, asigurare de sănătate). Dacă păstrezi o locuință și soțul în Canada, de regulă rămâi rezident. Separat, dacă nu ești deja rezident, o ședere temporară de 183 de zile sau mai mult într-un an calendaristic te face rezident prin ficțiune legală pentru tot anul.

La ce să fii atent: lista ta de verificare

Folosește-o înainte, în timpul și după mutare.

Locuințele tale. Notează fiecare locuință din Germania în care poți intra oricând: proprietate, chirie, moștenire, familie, prieteni. Pentru fiecare în care nu vei mai locui: reziliază, vinde, închiriază pe termen lung unui terț sau predă cheia.
Cheile tale. Fără „camera ta” la părinți, cu lucrurile tale în ea. Fără o cheie de rezervă la apartamentul unui prieten folosit ca bază permanentă. Hoteluri sau închirieri scurte la vizite, cu facturi. Ține minte: pe calea cheii nu există minim de zile.
Familia ta. Dacă soția (soțul) și copiii rămân în Germania, se prezumă că domiciliul tău e la ei. Planifică mutarea familiei împreună cu a ta. Locul unde trăiesc ei contează și în Spania, Franța, România și în tratatul fiscal.
Zilele tale. Ține un jurnal de călătorie cu dovezi. Evită orice ședere legată în Germania de peste șase luni și ferește-te de șederile scurte legate între ele și plănuite de la început.
Angajatorul tău. Serviciul public în străinătate te ține impozabil nelimitat după § 1 alin. 2 EStG.
Veniturile tale germane. Dacă 90% din venit rămâne german, verifică dacă te avantajează opțiunea din § 1 alin. 3 EStG.
Participațiile tale. Deții 1% sau mai mult dintr-o firmă? Verifică § 6 AStG, inclusiv declanșatorul din tratat, înainte să fixezi data mutării.
Interesele tale în Germania. Ești cetățean german, te muți într-o țară cu impozitare redusă și păstrezi o firmă, bunuri importante sau venituri în Germania? Verifică § 2 AStG pentru următorii zece ani.
Poziția ta în tratat. Obține certificatul de rezidență fiscală în noua țară și documentează-ți centrul intereselor vitale.
Actele tale. Radiază-te, dar nu te opri aici. Anunță în scris fiscul german și depune declarația finală.
Noua ta țară. Asigură-te că devii cu adevărat rezident acolo. Să pleci dintr-o țară fără să ajungi în alta e poziția cea mai slabă dintre toate.
Numărătoarea altor țări. Cunoaște regula fiecărei țări în care petreci timp: cele 183 de zile în orice 12 luni și centrul intereselor vitale în România, nopțile și legăturile în Marea Britanie, fracțiunile de zi în Italia, zilele ponderate în SUA, prezumția familiei în Spania, căminul în Franța.
Pașaportul tău. Ai cetățenie americană sau green card? Declari în SUA oriunde ai locui.
Dosarul tău. Păstrează totul cel puțin zece ani. În materie fiscală, întrebarea nu e doar „ai făcut-o?”, ci „poți dovedi?”

Întrebări frecvente

Are Germania o regulă de 183 de zile pentru rezidența fiscală?

Nu în regulile de rezidență. Germania folosește domiciliul (§ 8 AO) și șederea obișnuită după peste șase luni de prezență legată (§ 9 AO), plus căile speciale din § 1 alin. 2 și 3 EStG. Testul de 183 de zile din tratate privește veniturile din salarii.

În câte feluri mă poate trata Germania ca impozabil pe tot venitul?

Patru căi creează obligație nelimitată: domiciliul, șederea obișnuită, obligația nelimitată extinsă pentru funcționarii publici din străinătate (§ 1 alin. 2 EStG) și obligația nelimitată la cerere (§ 1 alin. 3 EStG). Încă două păstrează un braț lung după plecare: § 2 AStG și § 6 AStG. Tratatul decide prioritatea între țări.

O cheie mă poate face rezident fiscal german cu o singură noapte în Germania?

Da, poate. Pentru domiciliu nu există număr minim de zile (BFH, I R 69/96). Dacă ai cheia ta, iar locuința îți stă la dispoziție și e păstrată pentru tine, câteva nopți, sau chiar o singură noapte, pot ajunge. Șederea ca musafir lăsat înăuntru nu ajunge.

Soția și copiii rămân în Germania cât lucrez în străinătate. Sunt încă rezident?

Foarte probabil. Administrația prezumă că un soț care nu trăiește despărțit definitiv are domiciliul acolo unde locuiește familia, indiferent de distanță (BFH, I R 23/82). Doar departajarea din tratat poate muta apoi prioritatea.

Radierea de la adresă îmi încheie rezidența fiscală germană?

Nu. E un indiciu, nu o dovadă. Contează să nu mai ai la dispoziție o locuință în Germania și să nu mai stai acolo peste șase luni.

Se resetează cele șase luni pe 1 ianuarie?

Nu. O ședere legată de peste șase luni se poate întinde pe doi ani calendaristici. Întreruperile scurte nu o rup.

Sunt rezident și în Cipru, și în Germania. Cine are prioritate?

Convenția Germania-Cipru decide prin departajare: locuința permanentă, centrul intereselor vitale, șederea obișnuită, cetățenia, acordul amiabil. Germania poate impozita în continuare veniturile cu sursă germană, iar § 6 AStG se poate aplica participațiilor.

Când se aplică impozitul la plecare?

Când îți încetează obligația nelimitată, donezi participații unui nerezident sau Germania își pierde dreptul de a impozita, iar tu deții cel puțin 1% dintr-o societate de capital și ai fost impozabil nelimitat cel puțin șapte din ultimii doisprezece ani. Se aplică oricărui cetățean, inclusiv unui român. Impozitul poate fi plătit în șapte rate anuale.

Pașii următori

Dacă îți planifici plecarea, citește Din Germania în Cipru, pas cu pas, apoi Plecarea spre Cipru: ieșirea fiscală și Impozitul la ieșire la sfârșit de an. Pentru diferența dintre dreptul de ședere și rezidența fiscală, citește Reședința de conformitate vs. rezidența fiscală.

Libertatea e un dosar bine ținut.

Gata să pleci în condițiile tale?

Spune-ne ce locuințe ai, unde îți petreci zilele, ce participații deții și unde se mută familia. Facem calendarul, îți arătăm capcanele germane înainte să coste bani și coordonăm partenerii autorizați din ambele țări.